"Joc la șură "

 Comunitatea devine mult mai unita si mai buna cand comunica intr-un mod mai aparte si mai traditional.

 Asadar, jocul ''ca la Vima'' e un moment bun pentru a ne intalni la un joc traditional 7 pasi, 4 pasi, invartita si multe altele,  un joc ca pa' vremuri, cu cetera si gorduna ......si vorba dobasului  de pa' dealu' Huci:  Tata lumea sa hie prezenta la lelea Ruzale pa Valea Custinii, ca ii mare joc la sura, o placinta s-o horinca si n-a hi' rau !

Voie buna!

Prezentare Comuna Vima Mica

INTRODUCERE

Cunoasterea locului unde ne nastem, a prezentului si a trecutului acestuia reprezinta izvorul unor valoroase invataminte, generatoare de sentimente, convingeri si atitudini.

Biserica Monument Vima Mica

Ne propunem, in continuare,  o scurta prezentare a “Monografiei comunei VIMA MICA Maramures” – autor  Profesor Valer Gabor.

Comuna Vima Mică este situată în sud-vestul judeţului Maramureş, Romania şi este alcătuită din şapte sate: Vima Mică-reşedinţă de comună, Vima Mare, Peteritea, Sălniţa, Jugăstreni, Dealu Corbului şi Aspra. Satele care compun astăzi comuna au aparţinut Cetăţii Chioar (care apare in documente inca din anul 1367 sub numele de Castrum Kewar adica “Cetatea de Piatra”), excepţie făcând localităţile Peteritea şi Vima Mare care au aparţinut Cetăţii Ciceu.

CADRUL FIZICO - GEOGRAFIC

Relief

Teritoriul comunei se încadrează în unitatea de legătură dintre Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni în care apar ca nişte insule mai înalte masivele Preluca şi Prisaca, resturi ale unui vechi masiv cristalin care s-a scufundat şi s-a fragmentat.
La sud de Masivul Preluca se găseşte Podişul Boiu având forma unei zone alungite situată între râul Someş şi râul Lăpuş.
Relieful este unul tipic de deal, cu altitudine medie (500-600m), dar care are totuşi multe porţiuni plate. Versanţii acestor dealuri, cu diferite înclinaţii şi expoziţii, sunt frecvent fragmentaţi de văi cu caracter torenţial, fiind afectaţi de alunecări de teren şi de eroziuni de suprafaţă. Acţiunea de dizolvare exercitată de apele de ploaie asupra straturilor calcaroase foarte puţin înclinate a dat naştere la fenomene carstice: doline, cursuri subterane, soholduri (văi oarbe), ponoare, tăuri, chei. Aceste fenomene se intalnesc in toponimele locale cum sunt: Valea Seaca, Sacatura, La Bulbuc, La Cantatoare etc.

Clima

Clima este moderat-continentală, cu temperatura medie anuală de 6-8 grade C, iar cantitatea medie a precipitaţiilor este de 800 mm anual.Vanturile se formeaza sub influenta circulatiei generale din vest si nord-vest.

Hidrografia

Hidrografia este reprezentată prin văi: Valea Vimei, Valea Sălniţei, Valea Balului, Valea Dezuniilor, văi cu debit variabil în funcţie de anotimp care se varsă în râul Lăpuş. Acest râu traversează teritoriul comunei în partea de nord pe direcţia est-vest fiind flancat de maluri abrupte care au format renumitele chei ale Lăpuşului.

Flora si fauna

Vegetaţia acestei zone aparţine pădurilor de foioase ale Europei Centrale. În componenţa pădurilor, alături de fag se mai întâlnesc: carpenul, paltinul, mesteacănul, cireşul, frasinul şi ulmul, iar la marginea pădurii se îngrămădesc fel de fel de arbuşti: alunul, păducelul, dârmozul şi lemnul câinesc. De-a lungul văilor şi râului se întâlnesc: arinul, răchita roşie, plopul, sângerul şi hameiul. Primăvara, străpungând stratul de frunze uscate, ies la suprafaţă gingaşul ghiocel, brânduşa de primăvară, vioreaua şi toporaşul care dau un farmec deosebit pădurii înainte ca frunzele să acopere din plin coroana arborilor. În apropiere de Malul Vimei, în jurul unui smârc de apă se întâlneşte o plantă curioasă caracteristică locurilor mlăştinoase şi anume bunbăcariţa, care îmbracă locul mlăştinos cu o pânză de mătase. Suprafeţe întinse din hotarul comunei sunt ocupate de fâneţe şi păşuni care asigură hrana animalelor. Nimic nu poate fi mai atrăgător şi mai ademenitor decât o fâneaţă înflorită. Te atrage prin coloritul florilor şi te ademeneşte prin parfumul lor. De-a lungul drumurilor din sate ori pe cele laterale care duc spre câmp se întâlnesc plante şi arbuşti cum sunt: cătina, porumbarul, scaietele, brusturul, cucuta, pătlagina, loboda, iarba-lui-Tatin, coada şoricelului, troscotul, rostopasca.
Fauna este caracteristică pădurilor de foioase: ursul brun, căprioara, mistreţul, lupul, vulpea, iepurele, jderul de pădure, veveriţa, iar din păsări: huhurezul, cocoşul de mesteacăn, mierla, privighetoarea, ciocănitoarea, sturzul, cinteza, uliul, cucuveaua, bufniţa, rândunica şi barza. În tufişuri şi pâlcuri răzleţe de pădure întâlnim potârnichea şi fazanul. În râul Lăpuş şi pe cursurile inferioare ale văilor care se varsă în el trăiesc peşti cum ar fi: cleanul, mreana, scobarul şi mai rar ştiuca.

ISTORICUL LOCALITATII

Încă de la întemeiere, localitatea Vima Mică a fost înglobată domeniului şi Cetăţii Chioar şi va aparţine până la desfiinţarea acesteia în 1876.
Pentru prima dată cetatea Chioar apare în documente sub denumirea de Castrum Kewar (Cetatea de Piatră) în anul 1367. Regele Ludovic I dăruieşte Chioarul voievozilor români Drag şi Balc. Pentru a atrage de partea sa nobilimea românească din Maramureş, Ludovic I oferă danii familiei Dragoşeştilor (urmaşii lui Dragoş) care îi rămăsese credincioasă.
Prima atestare documentara a satului Vima Mica se leaga de anul 1390.
De-a lungul secolelor denumirea localitatii a suferit modificari. In anul 1390 este atestata denumirea de Vylma, dupa 1800 – Vima Mica sau Draga Vilma.
In aceasta regiune a Chioarului, in care se incadreaza si localitatea la care ne referim, primii si unicii locuitori care au populat-o au fost romanii care au si dat denumirile locurilor.
In anul 1875, satul Vima Mica este mentionat ca centru de comuna.  In sat existau 8 mori cu o roata, din care una avea 2 pietre. Acestea erau raspandite de-alungul vaii ce traverseaza satul.
Prin impartirea teritoriala din anul 1876, districtul Chioar se desfiinteaza, Satele Vima Mica, Salnita si Jugastreni trec la comitatul Solnok-Dabaca, dupa anul 1918 prin noua organizare teritoriala actualele sate vor fi incluse in judetul Somes, plasa Ileanda.

Epoca Medievala

Este posibil ca teritoriul pe care se află aşezate satele aparţinătoare comunei Vima Mică să fi fost locuit de dacii liberi, care aflaţi în apropierea zonei strategice ocupate de romani, să fi avut ciocniri cu aceştia din urmă. După părăsirea Daciei de către romani, grupurile mici de locuitori aşezaţi de-a lungul văilor au fost cuprinse în procesul de romanizare ce continuă în întreaga Dacie şi după retragerea romanilor. Există puţine date din acea perioadă dar este evident că şi pe aceste locuri a existat o populaţie liberă, constituită în obşti săteşti sau teritoriale libere, având permanente legături de viaţă economică, socială şi spirituală cu locuitorii ţinuturilor vecine Ţării Chioarului.

Viaţa social-economică şi social-juridică se baza pe relaţii de obşte până în 1351 când acestea sunt înlocuite de relaţii cu caracter feudal.

Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Lapus, "pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de Cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa de puternică".

În anul 1405, Sigismund donează Cetatea Chioar fiilor lui Balc şi Drag. Între anii 1475-1476, Matei Corvin confirmă şi întăreşte în posesiunile lor pe Nicolae Dragfi (fost Drag). În anul 1526 este pomenit ca stăpân al acestui domeniu, Ioan Dragfi şi apoi Ioan Zapolya. În anul 1541 domeniul Chioarului va face parte din Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Pentru o scurtă perioadă în anul 1566 ajunge în stăpânirea împăratului Maximilian dar în 1567 regele Ioan al II-lea recucereşte cetatea şi o dăruieşte lui Hagymasi Crisztoff. În 1583 Sigismund Bathori închiriază domeniul Chioar în interesul mineritului argintifer, baronului Herbestein Felician. În 1594 aici se retrage principele Sigismund Bathori iar în urma renunţării acestuia ajunge la conducere Andrei Bathori după moartea căruia, în 1599, Chioarul ajunge în posesia lui Mihai Viteazul. În 1603 existau aici 16 voievodate printre care se afla şi voievodatul Vima condus de voievodul Ionaş (Ioan) având în componenţa lui sate româneşti şi nenobiliare.

În decursul vremii localitatea Vima Mică trece de la un proprietar la altul. În 1615 proprietar este Gabriel Bethlen iar după 1694 se află în stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. Majoritatea populaţiei se ocupa cu creşterea animalelor şi agricultură. Fertlitatea scăzută a pământului explică de ce creşterea animalelor se situa pe primul loc în preocupările localnicilor. În secolul al XVII-lea se înregistrează o creştere a numărului de mori construite de-a lungul văii ce trece prin sat. În anul 1786 proprietari sunt fraţii Galambos până după anul 1820 alături de câteva familii româneşti.

Epoca moderna

În perioada premergătoare revoluţiei din 1848 situaţia ţărănimii din districtul Chioar se înrăutăţeşte. În preajma revoluţiei aproximativ 60% din familiile ţărăneşti erau dependente de 7 proprietari din care 42% aparţineau familiei Teleki. Politica spoliatoare a familiei Teleki determină pauperizarea generală a locuitorilor care sunt nevoiţi să plece în zonele limitrofe.
Valurile revoluţiei de la 1848 au trecut şi peste domeniul Chioarului. Nemulţumirea locuitorilor s-a amplificat când oficialităţile au anunţat sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare precum şi unirea cu Ungaria. Lupta locuitorilor din Chioar a fost înăbuşită de maiorul Katona Miklos.
Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 a grăbit procesul de destrămare a relaţiilor feudale. Înstituirea dualismului austro-ungar din 1867 a constituit o puternică lovitură pentru românii din Transilvania politicienii maghiari uzând de toate mijloacele pentru deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În primul rând s-a accentuat exploatarea naţională a românilor. În al doilea rând stăpânirea austro-ungară a determinat o dezvoltare inegală a industriei în Transilvania. Are loc fenomenul de emigrare a populaţiei spre România. Statisticile oglindesc o scădere simţitoare a numărului de locuitori după anul 1869.
În anul 1875 satul Vima Mică este menţionat ca centru de comună. Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor este o perioadă în care regimul dualist îşi accentuează dominaţia economică, politică şi culturală. Evenimentele se precipitau într-o avalanşă fără oprire. Puterile imperialiste se angajau într-o cursă nebună pentru acapararea de noi teritorii. Aceste interese au determinat dezlănţuirea războaielor balcanice în toamna anului 1912 iar doi ani mai târziu, în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial. Popoarele au fost târâte, împotriva voinţei lor, în necruţătorul măcel. Floarea tineretului din Transilvania a fost trimisă pe front. Printre aceştia, nevoiţi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, se numărau şi locuitori din Vima Mică (Pop Ioan, Gabor Grigore, Roman Ioan, Candea Ioan, Rat Aurel, Candea Dumitru, Candea Grigore, Pop Gavril, Ghete Ioan, Gabor Gheorghe, Pop Petre, Bot Ilie, Roman Ioan, Danciu Flore si invatatorul Cristea Ioan).
 Jertfele au fost mari, dar românii ardeleni au luptat cu credinţa că ceasul reîntregirii neamului românesc era aproape. Anul 1918 a constituit piatra de încercare a eforturilor tuturor românilor în realizarea unităţii naţionale depline. Astfel, în 3 noiembrie 1918 se dispune organizarea consiliilor naţionale comunale, organisme politice proprii, care aveau sarcina să asigure climatul favorabil de linişte şi siguranţă publică pentru desfăşurarea pregătirilor în vederea realizării unirii Transilvaniei cu România. Un asemenea consiliu a fost constituit şi în Vima Mică. Se fac alegeri de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională. Printre cei peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei se aflau şi locuitori din Vima Mică (Candea Dumitru, Cristea Ioan, Grad Trifan, Pop Gavril, Percea Ilie).

Epoca contemporana

Începând cu anul 1921 s-a făcut o nouă împărţire teritorială astfel că Vima Mică face parte din judeţul Someş, plasa Ileanda. Cu toate că pe teritoriul comunei nu s-au desfăşurat operaţiuni militare în timpul primului război mondial şi deci nu s-au înregistrat pagube materiale, totuşi se simţea nevoia braţelor de muncă şi a uneltelor agricole. De altfel, recensământul din 1930 înregistrază o scădere a numărului de locuitori faţă de 1910. Aceasta se explică prin numărul celor căzuţi pe front şi continuarea fenomenului de emigrare în sud, în vechea Românie.
În jurul anului 1930 se renunţă la sistemul de ţarină şi imaş; fiecare locuitor va avea în stăpânire pământul acolo unde se afla şi aşa cum l-a moştenit cu ani în urmă. Acest nou mod de folosinţă al terenului va echilibra în anii următori starea materială a gospodăriilor ţărăneşti. Pământul şi animalele reprezentau singura sursă de existenţă şi câştig iar banii se obţineau destul de greu. Iată de ce se semnalează în perioada interbelică deplasări sezoniere ale populaţiei în zona Dejului pentru a se angaja ca zilieri pe moşiile unor mari proprietari. Situaţia ţăranilor se înrăutăţeşte în perioada crizei economice din anii 1929-1933 când întreaga agricultură a României a fost puternic lovită de criză, înregistrându-se o reducere însemnată a producţiei agricole.
O dată cu instaurarea regimului nazist în Germania, asupra Europei a început să planeze pericolul revizuirilor teritoriale. România, care figura în planurile de cotropire ale Germaniei hitleriste, rămasă în faţa acesteia fără nici un sprijin real, urma să întregească numărul victimelor agresiunii fasciste. Astfel, la 30 august 1940 i se impune României odiosul Dictat de la Viena prin care nordul Transilvaniei a fost rupt din trupul ţării, satisfăcându-se poftele revizioniste ale Ungariei horthyste. După aplicarea lui, situaţia social-politică a populaţiei s-a înrăutăţit foarte mult. Din satele aparţinătoare Vimei Mici, autorităţile horthyste au mobilizat pe front ori în detaşamente de muncă bărbaţi şi femei de toate vârstele. Printre cei mobilizati pe front s-au aflat si: Pop Ioan, Candea Valer, Florian Grigore, Gabor Grigore, Balint Ion, Gherghel Gavril, Ghete Grigore si multi altii.
Concomitent cu aceste acţiuni, s-a desfăşurat o furibundă acţiune de maghiarizare a populaţiei româneşti. În Vima Mică nu au fost cazuri de maltratări, jefuiri, omoruri, autorităţile maghiare limitându-se la supravegherea şi administrarea satelor, intervenind doar în cazuri de furturi, dezertări ori alte încălcări ale legilor horthyste.
Anii ocupaţiei şi anii războiului s-au scurs greu, dar victoria acţiunii de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă şi încheierea procesului de eliberare a teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă la 25 octombrie 1944, au deschis noi perspective luptei pentru democraţie şi progres social.

VIATA CULTURALA SI INVATAMANTUL

Viata spirituala

Viata spiritual a locuitorilor de pe domeniul Chioarului este indisolubil legata de aparitia si patrunderea crestinismului, care s-a dezvoltat in forma rasariteana, adica ortodoxa.
Biserica din lemn din Vima Mica, sfirsitul secolului al XVII–lea si inceputul secolului al XVIII-lea, are planul si intrarea  pe latura de sud, incuietorile din lemn, crucile cu inscriptii chirilice. Are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”.
Deasemenea exista o inscriptie pictata in chirilica romaneasca pe scandura de sub stresina laturii de sud. “In anul 1854 a sindrilit besereca paroh popa Stefan fiind si popa Ioan, Roman Gavrila a popii, diac, fat Petre Onut si Stoian Elisia Butean diacu si Oros Ioan si eu Gatu Alexandru anii 1858 mai 24”, (ultima data fiind data insemnarii).
Anumite intamplari din viata satenilor, in preajma anului 1899, determina o scindare a acestora pe plan religios. Circa 30 de familii din partea de jos a satului trec la biserica Greco-Catolica si isi construiesc o biserica din piatra si caramida (si astazi i se spune Biserica Unita).

Invatamantul

Prima mentiune documentara despre existenta unei scoli in satul Vima Mica dateaza din anul 1858 cand scoala era frecventata de 12 elevi. Primul invatator, al carui nume este cunoscut, a fost Timotei Bodea. In anul 1889 erau inscrisi la scoala 53 de elevi, din care frecventau scoala doar 23. In 1912 se construieste o scoala noua. Personalitatea dascalului Ioan Cristea, care timp de 28 de ani a desteptat mintile tinerilor din Vima Mica, a ramas vie pana astazi in memoria celor ce i-au urmat sfaturile. Pe piatra de pe mormantul invatatorului se afla daltuite urmatoarele cuvinte: “Aicea odihneste si doarme ne-ncetat, Acel ce-n asta lume pe multi a desteptat”.
Ocuparea partii de nord a Transilvanieie de catre unguri prin impunerea criminalului Dictat de la Viena din 30 august 1940, a adus schimbari si in organizarea invatamantului. Pana in 1944, in scoala se vorbea limba maghiara.

ASPECTE ETNOGRAFICE

Viata satului

Locuitorii si-au pastrat pana in zilele noastre indeletnicirile principale: agricultura si cresterea animalelor. Culturile traditionale erau: graul de toamna, graul de primavara, ovaz, secara, porumb, cartofi, canepa, floarea soarelui. Printre pomii fructiferi amintim: pruni (bistriteni, negrute, fortose, grase), meri (batule, parmine, ponice, sovare, boncane, sarcesti, ionatan, titroane), peri (dulci, stalniciosi, sandoresti, pere de Sf. Marie, pere de iarna). Cresterea animalelor se axa in principal pe: vite, cai, bivoli, oi, porci. Albinaritul a fost intr-o masura mai mica practicat datorita climei reci, familiile de albine erau tinute in cosuri (cosnite) asezate pe polite langa pereti.
S-a impus practicarea acelor mestesuguri taranesti traditionale pentru asigurarea nevoilor gospodariei, printer acestea de baza fiind fieraritul si prelucrarea lemnului.
Printre instalatiile tehnice intalnite in sat se numara: morile cu 1 sau 2 pietre actionate de apa, horinciile si teascuri de ulei (oloinite) si teascurile pentru otet (sitau).
Gospodaria taraneasca locala era compusa din: casa, sura cu grajd, camara (gabanas).

Portul popular

Pana acum trei decenii aproape tori satenii umblau in port popular traditional chiorean (unul de lucru si unul de sarbatoare). Din costumatia traditionala se folosesc in zilele noastre un numar restrains de elemente, indeosebi parti ale portului popular de iarna, guba si cioarici. Din costumul femeiesc se mai poarta inca zadia dinainte.

Folclor

Strigături la mireasă când se întoarce de la cununie

Florian Florica, 83, Vima Mică, 1984

Tu mireasă, floare albă,

Face-te-a bărbatu neagră,
Că și io am fost ca tine
Și m-o pus bărbatu bine.
Tu mireasă, miresucă    
Multe holde-ai secerat,
Frumos mire ți-ai aflat
Și de grâu și de ovăs,
Frumos mire ț-ai ales.
Când îi bate vântu-n față,
Umple țara de dulceață;
Când îi bate vântu-n dos
Umple țara de miros.
Tu mireasă, miresucă
Tăt de-a fi soacră-ta bună,
Strânje-o-n brață și-o adună;
Dar de-a fi soacră-ta re,
Mătură-n casă cu ie
Și p-afară de-i pute;
P-afară și pă uscat,

Nu te   teme de păcat;

P-afară și pâ-n grădină,
Să știe că ești străină.

De bubă (Descântec)

Hodiș Maria, 59, Vima Mică, 1982

 

Iei on cuțât și faci cu el cruci și descânțî:

Bubă roșie, /Nu coace, /Nu sparje, /Nu urzâca, /Nu beșica.
Bubă mierâie, /Bubă galbână, /Bubă albastră, /Bubă albă,
Nu coace, /Nu urzâca, /Nu beșica, /Du-te-n Marea Roșie,
Acolo piei, /Acolo răspiei,
Ion să rămâie curat, /Luminat, /Cum Dumnezo Sfântu l-o lăsat,
Să nu pieie de bubă și de soare, /Ca scopitu sub picioare.

Extras din "Monografia Comunei Vima Mica Maramures" - Profesor:Valer Gabor, Editura Fundatia Culturala Gheorghe Marin Speteanu, 2003, Bucuresti.

Folosirea continutului din acest site fara acordul autorului se pedepseste conform legii Drepturilor de autor sau copyright.


Cei care doresc cartea Monografia Comunei Vima Mica Maramures pot lasa un mesaj pentru a fi contactati.

Mai jos un scurt montaj facut de Somes TV:
Satul Vima Mica

© copyright 2013

De Paste

Invierea Domnului sa va sporeasca sanatatea si belsugul, sa va implineasca gandurile si sperantele. Lumina sfanta a Invierii sa coboare in sufletele si in inimile voastre.

 

 

Poeziile marilor nostri scriitori, exprima vesnicia acestor traditii si obiceiuri.

 

La Paşti - George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare
Şi salciile-n albă floare-
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi în vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic:Hristos a înviat!
Şi rade-atata sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Pe deal se suie-ncetisor
Nevaste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vietii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

 

Nicolae Iorga - Nu l-au cunoscut

Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi ai săi nu l-au cunoscut.

A trebuit ca trupul său
De mucenic să-l bata-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Şi că la ceruri să se suie.

 

 

Noaptea Sfântă a Învierii să vă lumineze sufletele pentru a fi mai buni, mai curaţi, mai înţelegători şi mai apropiaţi de Dumnezeu! Un Paşte fericit alături de cei dragi! 

De Luminatie

Intrarea Domnului în Ierusalim; Floriile, Duminica Floriilor
   


Floriile deschid pentru toti romanii ortodocsi ciclul sarbatorilor pascale, care se incheie o data cu Inaltarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sarbatoarea Pastelui). Evocind intrarea Mintuitorului in Ierusalim calare pe asin, intimpinat de o multime cu flori si ovatii, Floriile reprezinta in acelasi timp o sarbatoare in care elementele crestine si cele precrestine se imbina in mod fericit, rezultind traditii si obiceiuri extrem de pitoresti.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. Primirea triumfalã ce I s-a făcut Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care se aflau în cetatea Ierusalimului, simţind că Însuşi Dumnezeu a venit în lume, Îl întâmpină cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.

In biblie scrie ca in dimineata Floriilor,Mântuitorul împreună cu ucenicii săi se îndreptatu spre Ierusalim. Apropiindu-se de satul Betfage, în apropiere de Muntele Măslinilor, Iisus trimite doi dintre ucenicii săi, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea. Dezlegaţi-o şi aduceţi-o la mine” (Matei 21, 1-2). Domnul Hristos dorea să parcurgă distanţa până la Ierusalim, de aproximativ 2,5 km, călare pe mânzul asinei „pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată” (Luca 19, 30) spre a se împlini ceea ce s-a spus prin profetul Zaharia: „Spuneţi fiicei Sionului: iată, împăratul tău vine la tine blând şi călare pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5).

În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele.

În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă apa unui râu.
 

Tradiţii: Se numeşte aşa pentru că în această zi se sfinţesc la biserică sălcii, şi pentru că din această zi pomii şi florile încep a înmuguri şi a înflori. ♦ Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S‑a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n‑a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut‑o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat‑o, ca să o ducă la biserică, s‑o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu‑i doară mijlocul la seceratul grâului.

Despre vreme: Cum va fi în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti. ♦ Dacă până la Florii cântă broaştele, are să fie vara frumoasă.

Crucea de piatra a Invatatorului Ioan Cristea  pe care scrie:
"Aci se odihneste si doarme neancetat, acel ce-n asta lume pe multi a desteptat"

Mai jos un scurt filmulet cu obiceiurile din cimitir cu ocazia Floriilor

http://www.youtube.com/watch?v=Ka6-I_bWFrE

Toamna la sat

Multi se jelesc că a venit toamna. Se plîng că s-a încheiat distracţia, că au început studiile şi că vine iarna cu cheltuieli mari pentru întreţinere. Alţii se mai plîng că vin zilele cu noroi şi vreme bacoviană. La toate acestea se mai adaugă rutina lunilor de muncă care vin şi deja toţi, speriaţi, încep a intra în depresie.
Aceasta situatie este valabila doar pentru locuitorii de la oraş, mai ales pentru cei care nu au simţit şi nu au trăit o toamnă la sat.

Pentr cei care au crescut şi trăiesc la sat, toamna reprezintă o perioadă mai aparte pentru întreaga comunitate, şi în special pentru gospodari. Taranul gospodar este cel ce încă mai păstrează cîte ceva din valorile şi principiile patriarhale, rustice. El e acela care încă mai trăieşte în comuniune cu natura. Gospodarul încă mai duce un mod de viaţă asemănător cu cel al primelor generaţii de tarani români, caştigîndu-şi existenţa din ceea ce îi oferă Dumnezeu, din prelucrarea pămîntului. Iată de ce, pentru ţăranii toamna este un anotimp trăit cu o mare intensitate sufletească.

In această perioadă este adusă acasă recolta pe care Dumnezeu s-a îndurat să o dea celor ce se ostenesc să lucreze pămîntul. Porumbul este pus la uscat în hambar. De acolo, în timp de iarnă, ţăranul ia cît îi trebuie pentru întreţinerea animalelor.  Floarea soarelui, după ce este zvîntată, se ridică de obicei în podul casei, nucile la fel. Grîul la rîndul său, fie este intins în podul casei, fie este aranjat frumos în saci, într-un loc ferit de umezeală sau şoareci.
Struguri, mere, pere din soiuri alese sunt puse la uscat in cuptor si apoi depozitate, urmand a fi consumate pe timp de iarnă atunci cînd, ca prin minune, creşte valoare lor nutritiva.

Un alt proces de o însemnătate deosebită pentru gospodari este producerea vinului si a horincii. Pentru foarte mulţi dintre ei, reprezintă o ştiinţă întreagă, o tehnologie ce este transmisă cu atenţie urmaşilor.
Beciul este un alt loc de o importanţă deosebită. Toamna, acesta este pregătit şi aranjat precum este aranjată casa înainte de Înviere. Pereţii de piatră sunt daţi cu var, pentru a îndepărta umezeala si alti paraziti. Poliţele sunt umplute cu borcane de compot, dulceaţă si zacusca. Sunt aşezate cu atenţie şi baloanele de sticla cu vin, iar pe locul rămas liber sunt puse vasele cu roşii, gogonele sau varză murată. Cartofii sunt si ei pusi la zvantat si depozitati pentru ca ei sunt un aliment de baza in perioada postului, la fel si fasolea.

Toamna este anotimpul cînd o gospodărie arată perfect. Acum se încheie aprovizionarea cu alimente pentru iarnă şi se face curăţenie în ogradă, în grădină, în beci şi în casă. Lemnele pentru iarnă sunt taiate si aranjate, numai gata pentru a încălzi casa în zilele friguroase ce vor urma.

Deci, toamna este apreciată de locuitorii de la sate pentru că este si anotimpul în care ei îşi văd împlinită munca pe care au depus-o în timpul anului şi pentru că lucrările de pregătire pentru iarnă au ajuns la sfîrşit. Aceasta conferă o senzaţie de împlinire, uşurare şi bunăvoie care nu pot fi înţelese de locuitorii de la oraşe.

Toamna ne dăm seama că nimic nu e veşnic pe acest pămînt. Zilele toride de vară, fructele şi legumele proaspete, serile călduţe, verdeaţa copacilor, cîntecul păsărilor  etc. toate încetează odată cu apropierea sezonului rece. Zilele devin mai scurte, nopţile mai lungi, dimineţile mai răcoroase şi încetul cu încetul, natura alături de întreaga suflare se pregătesc de iarnă.
Am putea spune că toamna ne ajută sa ne smerim, să cugetam mai adanc si să ne resemnăm cu gîndul că toate-s trecătoare. Cred, ca  sufletul românului ar fi fost cu totul altul dacă Dumnezeu ne-ar fi aşezat undeva prin Africa ecuatorială, sau la Polul sud, acolo unde totul pare a fi veşnic şi nu mai este nevoie de pregătirea pentru un alt anotimp, pentru o altă viaţă.
Pare a fi o legătură stransa  între cele patru anotimpuri  şi viaţa unui om.

Primăvara este ca o copilărie, cînd natura prinde viaţă şi se dezvoltă cu o viteză uimitoare. Vara este anotimpul maturităţii, în care natura, ca şi omul, se afirmă, rodeşte. Toamna este asemenea maturităţii desăvîrşite, cînd deja “se numără bobocii”, se adună roada şi cînd totodată începe procesul descreşterii, îmbătrînirii. Şi iarna este ca o trecere în nefiinţă, sfîrşitul existenţei materiale.

La fel, este o asemănare între moartea noastră trupească şi moartea naturii. În ambele cazuri, oamenii se pregătesc cu atenţie şi luare aminte, conştienţi fiind că vin timpuri grele (judecata pe de o parte şi iarna pe de altă parte).

Consider că toamna este un anotimp simbol pentru întreaga tradiţie românească. Acest anotimp, la fel ca şi celelalte trei, este o parte din sufletul acestui popor. Fără de toamnă, poporul român ar fi fost altfel – mai indiferent sau mai materialist, cine ştie.

Dacă nu aţi trăit o toamnă la sat cu tot ce înseamnă ea – struguri dulci, porumb auriu, nuci gustoase, mere roşii, un pahar de vin încă tulbure – poţi spune că nu ai înţeles nimic din această viaţă.
https://www.youtube.com/watch?v=yYuc2wiP-DU

 

Sãrbãtorile la Români

Cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste an, dupa spusele romanilor de pretutindeni, e sarbatoarea Pastelor, Pastele sau Invierea Domnului, pentru ca in aceasta zi “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”, iar pre cei vii rascumparandu-i de sub jugul pacatului si impacandu-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la inceputul primaverii, anotimpul cel mai frumos si mai placut, cand toate in natura invie. Romanii asteapta sarbatoarea aceasta, dupa un post indelungat, cu mare dor si bucurie, si cauta in acelasi timp ca locuintele lor sa fie curate si cu toate pregatirile facute in cea mai buna randuiala .

          Barbatii care pana in Joia mare din Saptamana Patimilor lucreaza de regula la camp, din ziua aceasta raman acasa ca sa o curete si sa se ingrijeasca de ea, repara gardurile, ara gradina, junghie mieii de Paste si aduna cele trebuincioase sarbatorii.

          Femeile, tot din Joia mare sau cu cateva zile inainte incep a deretica prin case, a varui, a spala, a rosi ouale, a coace pasca si alte copturi.

          Fetele cele mari precum si multe neveste tinere incep a coase cate o camasa noua precum si alte haine, ca fiecare sa aiba pentru ziua de Paste, macar o camasa noua.

         Fiecare are partea sa de ocupatie si grija, fiecare cauta a nu ramane in urma altora, iar sfintele Paste sa-l surprinda ca pe un neom intre oameni.

          Cea mai insemnata coptura pe care o mananca romanii in decursul sarbatorii Pastelor este pasca, pascuta.

Pasca se face, pentru ca Iisus inainte de a fi prins si rastignit pe cruce, zice invataceilor sai, ca pana atunci au mancat cu toti copturi nedospite si nesarate adica turte sau azime, de acum inainte vor manca copturi dospite si sarate care se vor numi paste.

Pasca se face dintr-un aluat bine dospit in care se pune sare si lapte dulce. Forma este rotunda, cu impletituri (sucituri) pe margini si cele de la mijloc in forma de cruce, care insemneaza crucea pe care a fost Mantuitorul rastignit. Intre impletituri se pune de regula branza de vaci dulce, framantata cu ou si zahar, unsa deasupra cu galbenus de ou si impodobita cu stafide. Pasca se face fie in Joia mare , fie in  Sambata mare. In afara de pasca, cele mai multe romance mai fac si alte copturi ca : babe, mosi, cozonaci rotunzi sau lungareti, colaci.

          Tot de Paste friptura cea mai insemnata este cea de miel, numit mielul Pastelor sau de purcel, care se frig intregi si care se duc in ziua de Paste impreuna cu pasca la sfintit.

          Ouale rosii se fac tot in Joia sau Sambata mare. O legenda spune ca :

          “Zice ca pe cand se afla Domnul nostru Iisus rastignit pe cruce, Maica Domnului a luat o cosarca plina de oua si se duse cu dansa la jidovi si inchinandu-le-o ii ruga sa inceteze a-l chinui si necaji pe Iisus. Maica Domnului puse cosarca cu oua langa cruce si incepu a plange. Stand cosarca langa cruce si curgand din mainile si picioarele lui Iisus sange, in scurt timp o parte din oua se inrosira, ca si cand ar fi fost vopsite. Domunul Iisus vazand ouale umplute de sange, isi arunca privirile catre cei de fata si le zise :

- De acum inainte sa faceti si voi oua rosii intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi !

          Dupa ce a inviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintai care a facut oua rosii si pasca si a dat fiecarui om pe care l-a intalnit cate un ou rosu si cate o pascuta si i-a zis “Hristos a inviat!”

          Ouale sunt alese cu grija, numai de gaina, se fierb, se pun in culoare, apoi se lasa la uscat si se sterg cu grasime de porc ca sa aiba luciu.

          Cand canta cocosii de mizul noptii, romanii curati si imbracati, dupa ce spun rugaciunile, iau pasca pentru sfintire si oua rosii si pornesc spre biserica.

          Sosind preotul in biserica deja plina de lume, intra in altar se imbraca in ornatele cele mai frumoase, scoate usa imparateasca sau usa raiului din tatani si o aseaza de o parte langa perete, iese in naos i-a aerul de la postamentul unde a stat, il scoate afara, inconjoara cu dansul biserica si il duce apoi in altar pe masa cea sfanta pana miercuri inainte de Inaltarea Domnului la cer.

          Dupa aceea, luand sfanta cruce si sfanta evanghelie, iar epitropii bisericii luand o cruce mare, praporele si sfesnicele aprinse cu faclii ies din biserica afara si se aseaza inaintea acesteea, unde se afla pus analogionul cu icoana Invierii lui Iisus pe dansul.

          In urma preotului iese si poporul afara si cantorii bisericii care canta, avand fiecare cate o lumina de ceara aprinsa in mana..

          Preotul incepe a canta tropariul invierii, se trag clopotele si se bate toaca.

          Dupa aceasta intra iarasi cu totii in biserica si preotul continua actul Invierii, precum si serviciul sfintei liturghii.

          Cei care iau parte la Inviere, trebuie sa aduca cu sine si o lumina, pe care o tine aprinsa in tot timpul savarsirii sfintei Invieri de catre preot. Dupa Inviere fiecare se intoarce cu lumina aceasta aprinsa acasa. Dupa ce ajung acasa si pasesc peste pragul tinzii incep a se inchina, apoi intrand in casa sting lumina in grinda, afumand-o pe aceasta in semnul crucii. Dupa ce fac semnul crucii o sting si o pastreaza apoi peste tot anul, spre a o ave si a o putea aprinde la intamplari primejdioase la varsari mari de ape, la grindina sau piatra, la tunet, fulger si trasnet.

Aprizand-o,zic :

                              “Fugiti necurati,

                              Fugiti, voi spurcati.

                              De casa noastra

                              Nu v-apropiati. »

          Romanii mai intrebuinteaza lumina Invierii spre a afuma vitele cu dansa.

          In ziua Invierii, dupa ce s-a sfarsit sfanta liturgie si anume intre 7-8 dimineata se sfinteste pasca si ce s-a mai adus la biserica.

          La sfarsitul liturghiei, unul sau doua dintre ouale sfintite se dau preotului, care, iar restul se aduce acasa. Sosind acasa toti se pun la masa si gustand mai intai din pasca din oua si celelalte bucate incep a manca. Dupa ce s-au saturat de mancat, prind a ciocni cu oua rosii, si anume mai intai sotii, apoi copii cu parintii si parintii cu celelalte neamuri si cunoscuti. Facand aceasta, cred ca cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealalta.

          Cel mai mic de ani tine oul cu capul in sus, iar cel mai mare ciocneste cu oul sau, si anume tot cu capul, zicand : “Hristos a inviat!”, iar cel mic raspunde : “Adevarat c-a inviat!”..

          In Transilvania “fetele si flacaii in ziua de Paste se suie in clopotnita si toaca toata ziua, ca sa creasca canepa frumoasa si moale ca matasea”.

          In unele locuri din Bucovina si Transilvania, este datina ca luni dupa Paste, feciorii sa ude pe fete si baietii pe copile. Iar marti dupa Paste uda fetele pe feciori si copilele pe baieti. Fetele dupa ce au fost udate, invita pe cei ce le-au udat la masa, si le dau drept suvenir cate un ou mai frumos.

          In Transilvania a doua zi de Paste, dupa amiaza inainte de vecernie, credinciosii satului se aduna la Pranzul Pastelor . La acest pranz se bea si se mananca de sufletul mortilor si se canta felurite cantece sau versuri ale Invierii.

          Saptamana intai dupa Paste, la romani se numeste Saptamana Luminata, pentru ca inviind in ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin invierea sa din morti, si pentru ca in aceasta saptamana toate se lumineaza, adica toate incep sa infloreasca si sa se innoiasca.

Craciun Fericit!

Acest Craciun sa va aduca in suflete numai iubire pe care s-o daruiti prietenilor. Sa traiti acest Craciun cu inima pentru ca astfel pruncul sa se nasca si in sufletele voastre!


Mai jos e un minunat colind al maestrului Tudor Gheorghe pe care va invit sa il ascultati.

https://www.youtube.com/watch?v=Q1DCq35WXOw

 Sarbatori fericite si La Multi Ani!